M-am trezit înaintea alarmei. Nu pentru că eram odihnită, ci pentru că tăcerea părea să mă tragă de mână, ca un copil care vrea să-ți arate ceva. Lumina se strecura prin storuri așa cum intră cineva timid într-o cameră străină — fără să deranjeze, doar să observe. Mi-am făcut cafeaua fără grabă. Prima gură a avut gust de amânare — toate diminețile în care am fugit spre ce trebuia făcut, toate emailurile, toate „hai că nu durează mult” care au durat întotdeauna mai mult. Astăz